Catedrala Episcopala Ortodoxa din Roman: aceasta pagina prezinta o scurta descriere a obiectivului turistic Catedrala Episcopala Ortodoxa din Roman, adaugat pe hvp in categoria Biserici si Manastiri, zona turistica Bucovina, in judetul Neamt, localitatea Roman strada Alexandru cel Bun nr. 5 Catedrala episcopală ("Sf. Voievozi"), înaltă şi frapant de zveltă, are un plan treflat, cu altarul poligonal la exterior şi semicircular în interior, iar absidele laterale circulare. La exterior, întreaga construcţie este ornamentată cu un brâu "în torsadă" şi două rânduri de ocniţe suprapuse, fiind sprijinită de contraforturi ce sporesc nota de echilibru şi eleganţă a faţadelor. Sistemul de boltire nu mai prezintă o structură unitară datorită modificărilor de la începutul secolului al XIX-lea care au afectat turla şi bolta altarului. Astăzi, turla mai păstrează tradiţionala boltă moldovenească sprijinită de arce piezişe, în schimb partea superioară a altarului prezintă forma puţin obişnuită a doi cilindri care se intersectează.

Edificiul ridicat în secolul al XVI-lea nu a suferit reparaţii importante până în vremea episcopilor Ioanichie (1747-1769) şi Leon Gheucă (1769-1786) când s-a lucrat îndeosebi la turla, altarul şi naosul bisericii, fără a se afecta prea mult formele originare. În schimb, lucrările iniţiate de episcopul Gherasim în 1805 au împietat asupra structurii iniţiale a monumentului, fiind calificate de savantul şi episcopul Melchisedec Ştefănescu drept un adevărat "act de vandalism". Atunci, pentru a câştiga spaţiu în interior, s-au înlăturat pereţii despărţitori dintre pridvor şi pronaos şi dintre pronaos şi naos, intervenindu-se şi cu o pictură nouă, distonantă, la turlă şi pronaos. Ceva mai târziu, în a doua jumătate a aceluiaşi veac, s-au adăugat din motive utilitare şi cele două anexe ce se mai păstrează şi astăzi: veşmântăria şi pridvorul de la intrarea în biserică, mult mai spaţios decât alte construcţii similare.

Pe lângă valoarea sa istorică şi arhitecturală, catedrala Episcopiei Romanului reţine atenţia numeroşilor săi vizitatori şi prin frumuseţea deosebită a zugrăvelilor interioare. Datarea şi stilul acestora, precum şi intervenţiile la care au fost supuse de-a lungul veacurilor au stârnit numeroase controverse. Dar ceea ce se poate afirma cu certitudine este faptul că existenţa acestor picturi a fost marcată de trei momente importante: secolul al XVI-lea, secolul al XVIII-lea şi - în mai mică măsură - începutul veacului al XIX-lea.

Pictura originară, executată după încheierea lucrărilor de construcţie a bisericii, nu se mai păstrează astăzi decât în pridvor şi pronaos. Aceasta deoarece restaurarea efectuată de episcopii Ioanichie şi Leon Gheucă, probabil între anii 1767-1778 după cum rezultă din unele însemnări descoperite mai recent, a inclus şi o nouă frescă executată în naos, altar şi turla bisericii. În sfârşit, nefericitele modificări din 1805 s-au soldat cu noi picturi în zonele pereţilor interiori care au fost demolaţi (pereţii despărţitori dintre pridvor şi pronaos şi dintre pronaos şi naos) şi cu unele intervenţii - tot atât de nefericite şi contrastante - la zugrăvelile din turlă şi din calotele pronaosului. De altfel Melchisedec Ştefănescu a şi dojenit aspru noile lucrări, spunând despre ele că sunt un adevărat act de vandalism.

Înainte de orice consideraţii de stil sau structură, trebuie subliniat că întreaga pictură interioară a catedralei episcopale de la Roman a fost supusă unei ample acţiuni de restaurare în anii 1926-1927 sub conducerea pictorului Paul Molda. Aşa cum rezultă din documentele recepţiei şi din aprecierile cunoscutului istoric de artă I.D. Ştefănescu, rezultatele acestei restaurări n-au fost pe deplin satisfăcătoare, semnalându-se zone întinse de pictură nouă în acelaşi ton de culoare cu vechea pictură şi o incorectă dozare a substanţelor chimice, care uneori a dus la ştergerea desenului.

În schimb, restaurarea efectuată în anii 1980-1983 de către Viorel Grimalschi şi Casian Labin pe baza proiectului semnat de pictorul Şerban Angelescu şi sub oblăduirea Prea Sfintului Eftimie Luca episcop al Romanului şi Huşilor, s-a încheiat cu excelente rezultate. Aceste ultime lucrări de restaurare s-au desfăşurat "... în spirit ştiinţific, reuşind să stăvilească acţiunea nefastă a timpului şi să redea patrimoniului naţional şi universal o operă de inestimabilă valoare, creată de geniul artistic românesc".

Revenind la pictura originară, o primă observaţie care se impune este aceea că nu se cunoaşte cu exactitate data executării ei. Tragismul evenimentelor din anii 1550-1552 ne determină să considerăm că lucrarea nu s-a realizat imediat după încheierea construcţiei şi că urmaşii lui Petru Rareş (Iliaş şi Ştefan) n-au avut răgazul necesar pentru a executa pictura din interiorul ctitoriei tatălui lor, pe care ei au terminat-o. Se pare că numai Alexandru Lăpuşneanu (1552-1561 şi 1564-1568) care a desfăşurat o activitatea constructivă atât de rodnică şi a adus un nou reviriment în viaţa artistică a Moldovei s-ar fi putut îngriji de zugrăvirea catedralei episcopale de la Roman. Împărtăşim opinia că insistenţele episcopului Macarie l-au determinat pe Alexandru Lăpuşneanu să înceapă lucrările şi că, la moartea episcopului în 1558, acestea erau în bună parte realizate, dacă nu chiar încheiate.

Zugrăvelile din secolul al XVI-lea prezintă o deosebită valoare artistică impresionând prin liniile lor îndrăzneţe, prin acurateţea formelor şi vivacitatea culorilor. Pronaosul este dominat de Menologul ce se desfăşoară pe opt registre compartimentate pentru fiecare zi a calendarului bisericesc, iar în pridvor, unde pereţii oferă spaţii tot atât de largi, delimitarea scenelor este şi mai pregnantă, fiecare cadru constituind o compoziţie bine individualizată, dar care se integrează perfect în naraţiunea ansamblului. Se poate aprecia fără greş că pictura pronaosului şi pridvorul bisericii "Sfânta Parascheva" aduce în arta românească a secolului al XVI-lea cea mai emancipată viziune artistică asupra realităţii medievale.

Demn de amintit sunt două icoane din şirul celor care înfăţişează credincioşilor nevoinţa pământeană şi minunile săvârşite de către Cuvioasa Parascheva, ambele pictate cam în aceeaşi manieră, fără precedent în iconografia ortodoxă românească. Aceste lucrări unicate pot fi admirate deasupra uşii de la intrare, în pridvor. Una dintre ele, şi care datează din 1550, o înfăţişează pe Cuvioasa Parascheva, cu Sfânta Cruce în mâna dreaptă, stând pe un tron precum o împărăteasă, iar deasupra creştetului doi îngeri îi aşază o coroană. Alături de aceasta se mai află o altă pictură, realizată în secolul XIX.

În ultimii ani, prin grija episcopului Eftimie Luca, s-au realizat ample lucrări de restaurare a întregului complex. Biserica a căpătat o faţă nouă, s-a restaurat pictura şi a fost pusă în valoare Casa Veniamin Costache, situată pe latura dinspre miazăzi.

Episcopia Romanului a constituit de-a lungul veacurilor şi un important centru de cultură medievală românească, în scaunul său aflându-se adesea cărturari de un recunoscut prestigiu, cu multiple preocupări spirituale şi un larg orizont de cunoaştere.

Aici a păstorit pe la sfârşitul secolului XV-lea episcopul Vasile, ce s-a manifestat ca un teolog de înaltă erudiţie, aşa după cum rezultă dintr-o scrisoare doctrinară pe care acesta a trimis-o mitropolitului Gherontie al Moscovei. Între 1500-1508 în fruntea episcopiei s-a aflat Teoctist "...bărbat învăţat ca nimeni altul", care s-a format în vatra de cultură a Mănăstirii Neamţ şi a creat în jurul său o fecundă şcoală cărturărească. Unul dintre ucenicii acestuia, Macarie, a condus în două rânduri episcopia Romanului (1531-1548 şi 1551-1558) şi s-a afirmat ca o personalitate de excepţie atât ca ierarh cât şi în calitate de om de cultură, fiind adesea pomenit ca "învăţător al Moldovei" şi "ales între filosofi". El este considerat ca întemeietor al unei şcoli de slavonie în Moldova şi ctitor al naraţiunii istorice, acest ultim apelativ justificându-se în bună măsură prin calităţile literare ale Cronicii pe care a întocmit-o la cererea lui Petru Rareş, remarcabilă reconstituire a principalelor evenimente ce s-au petrecut de la moartea lui Ştefan cel Mare (2 iulie 1504) până la începutul domniei lui Ştefan Rareş (11 iunie 1551).

Între anii 1660-1671 eparhia Romanului a fost condusă de Dosoftei, unul dintre fondatorii literaturii noastre naţionale, pe bună dreptate considerat "întâiul mare liric românesc". Cercetări filologice recente ne îndreptăţesc să considerăm că tocmai în anii petrecuţi la Roman a elaborat cea mai mare parte din monumentala lucrare Psaltirea în versuri pe care Dosoftei a tipărit-o în 1673, după strămutarea sa în scaunul mitropolitan al Moldovei.

În secolul al XVIII-lea, între 1769-1786, Leon Gheucă a determinat un suflu nou în vatra de cultură de la Episcopia Romanului, într-o vreme în care mentalităţile greco-fanariote se resimţeau cu pregnanţă în şcoala şi în spiritualitatea vremii, constituind un obstacol în calea afirmării şi dezvoltării limbii literare naţionale. Spirit iluminist, iniţiat la Mănăstirea Putna şi desăvârşit apoi sub influenţa marilor centre europene de cultură, episcopul Leon Gheucă a întreţinut strânse legături cu cei mai cunoscuţi cărturari ai vremii, a stimulat traducerea şi tipărirea a numeroase cărţi în limba română şi a ajutat o întreagă pleiadă de tineri români să meargă la învăţătură în vestitele universităţi ale Apusului.

Sub semnul acestei tradiţii cărturăreşti s-a desfăşurat mai târziu şi activitatea altor ierarhi ai Romanului, între care Veniamin Costache, Gherasim Clipa, Veniamin Ruset şi îndeosebi Melchisedec Ştefănescu, activ luptător unionist, personalitate de mare prestigiu ştiinţific şi membru al Academiei Române.

Deşi nu dispunem de mărturii documentare certe, este de presupus că în cadrul Episcopiei Romanului au funcţionat vechi şcoli "de chilie" cu un rol important în pregătirea propriilor cadre şi mai apoi a tineretului laic. Nu întâmplător Romanul a fost reprezentat atât la Sinodul de la Constanţa (1418) cât şi la cel de la Ferrara-Florenţa (1438-1439), eparhia Ţării de Jos constituind încă de la începuturi nu numai o entitate organizatorică şi confesională, ci şi un recunoscut centru de iradiere ortodoxă în context oriental.

De altfel şi şcoala slavo-română înfiinţată pe baza documentului semnat de Grigore II Ghica la 25 decembrie 1747 şi-a desfăşurat activitatea sub îndrumarea nemijlocită a Episcopiei, iar la 1 aprilie 1823, dascălul angajat la şcoala românească de pe lângă Biserica "Sfinţii Voievozi" este plătit cu 600 lei pe an tot de ierarhul episcopal. Chiar şi după aplicarea Regulamentului Organic, şcoala publică înfiinţată în 1832, la care a funcţionat ca profesor Ioan Nanu, şi-a organizat cursurile sub îndrumarea şi prin grija episcopului Meletie care se afla în scaun la acea vreme.

În aceste condiţii nu este de mirare că Episcopia Romanului deţine astăzi una dintre cele mai vechi şi mai valoroase biblioteci din ţară şi un mare număr de creaţii artistice care îmbogăţesc şi conferă originalitate patrimoniului nostru cultural naţional. Printre cele 20.000 de volume aflate aici se găsesc aproximativ 700 de cărţi vechi româneşti, slavoneşti şi greceşti, cărora li se adaugă 91 manuscrise din diferite epoci şi în diferite limbi. Dintre odoare e suficient să amintim icoana Deisis din secolul al XVI-lea, o adevărată capodoperă a şcolii medievale româneşti de pictură pe lemn, Felonul Sfântului Ion Gură de Aur, atribuit stilistic broderiei moldoveneşti din secolele XV-XVI şi marele Epitaf din veacul al XVIII-lea ce reprezintă Plângerea şi punerea în mormânt a lui Iisus.

O piesă cu totul deosebită, ce reţine atenţia nu atât prin vechimea cât prin valoarea sa artistică este iconostasul catedralei episcopale, executat în 1805 de pictorul Eustaţie Altini la cererea episcopului Gherasim Clipa Barbovschi. Lucrare monumentală de pictură şi sculptură, realizată cu multă acurateţe şi personalitate expresivă de certă originalitate, îmbrăcând conţinutul iconografiei ortodoxe în formele stilistice ale neoclasicismului occidental.